Lordul Henry_3

Sunt agitata. Dau intruna din picior. Am fost deja la baie, deci nu asta e cauza. N-am chef sa lucrez. Imi vin tot felul de lucruri in cap. Am chef sa scriu. Nu stiu ce. Ma gandesc intruna la el si-mi amintesc franturi din conversatiile noastre, sau gesturi. Detalii pe care pana acum nu mi le aminteam. El isi aminteste mereu conversatiile noastre, detalii, starea mea de spirit, uneori chiar si cu ce eram imbracata. Mi-a povestit odata cu ce eram imbracata cand ne-am intalnit acum multi, multi ani. Eu nu mai tin minte. Nu mai tin minte nici macar dupa ce mi-a povestit. Dar aseara mi-am amintit…

Aseara a fost altfel. Cred ca, intr-un anumit fel, a incercat sa-mi arate niste lucruri, poate chiar ca ma place, intr-un fel, cel putin. Incerca sa-mi explice lucruri despre el, ce-si doreste, ce cauta, cum e si faptul ca e constient de toate acestea si totusi e pierdut. Sau asta am inteles eu. NU STIU!!!! Ma bulverseaza total!!! Dar aseara am tinut minte detalii. Cand a zambit, cum si de ce. M-a facut sa rad, m-a facut sa plang si m-a pus sa dau din picioare. Dupa ce m-a facut sa plang, folosind aceeasi metoda de terapie de a ma face constienta de lucruri pe care prefer sa le pastrez ascunse in mine, si-a cerut scuze si a incercat sa ma inveseleasca. M-a pus sa dau din picioare. M-am ridicat pe canapea pana cand spatele meu atingea spatarul acesteia si am inceput sa-mi misc sistematic picioarele precum un copilas. Am ras impreuna…

Aseara a avut tendita de a-mi spune ca sunt frumoasa. Bineinteles impins oarecum de mine prin metoda feminina clasica: “Sunt urata”. Sau ceva pe-aproape.

“- Astazi nu-mi place de tine. Imi raspunzi prea mult.

- Si ce-ai vrea sa fac? Sa stau cuminte sa nu spun nimic?

- Da. Femeia japoneza. Nu stii?!

- Ba da. Dar nu-mi place. Nici macar nu sunt frumoasa ca sa pot sa stau cuminte sa stralucesc in vitrina.

Liniste. In continuare liniste. Se lupta probabil cu sentimentul de a-mi spune ca sunt frumoasa si retinerea de-a o face tocmai pentru ca stia ca asta asteptam sa aud.

- Ce urat! Si-mi arunca o privire dezgustata infatisandu-mi o gura schimonosita. Nu-mi plac alea!

- Stiu…oftand in interior ca metoda mea nu functionase.”

Cand am intrat in acea incapere i s-a luminat fata. A zambit si mi-a facut semn sa ma asez langa el, desi luasem deja loc pe scaunul din fata lui. A fost relaxat langa mine, ii aranjam parul cand si-l ravasea, imi tineam mainile in poala si nu-mi gaseam locul fiind agitata ca stau atat de aproape de el.

Ne-am despartit rece eu spunand un “pa-pa” grabit iar el un “pa” sec. Dar am ajuns acasa zambind si sper ca si el.

Subiect “furat” de la Silvia

Hmm…da… Citeam blogul Silviei si mi-am adus aminte de ziua de vineri, 30 octombrie 2009, cand s-a lansat o carticica – “Povestind Bucurestiul”.

Acum, ca ma gandesc la asta imi bate inima repede-repede si ma fatai intruna pe scaun si dau din picioare. Bine, asta poate si pentru ca fac pe mine…nu stiu sigur… Oricum, ideea era ca…emotii…palpitatii…nebunie…ca s-a lansat carticica in care apar 2 texte publicate cu numele meu. Uaaau!

Hmm…nu stiu exact ce sa spun despre asta. Sunt mandra, cred… Totusi mai degraba emotionata decat mandra. Sunt mandra de Silvia si de toti ceilalti care au scris frumos acolo si au facut poze superbe si au personalizat carticica si de cei care ne-au publicat si ne-au facut marea bucurie de a ne numi “autori” pentru prima data.

Trebuie sa recunosc ca e “a big deal”, dar s-a imprastiat sentimentul atat de repede incat n-a mai ramas decat bucuria ca exista o “prima oara”. Am primit cinci carticele, am facut 3 dintre ele cadou, am fost felicitata, citita de catre oameni care nu ma mai citisera pana acum si incurajata pentru mai departe, ceea ce e foarte frumos. De fapt, pot sa spun chiar impinsa cu insistenta, mai degraba decat incurajata:

“- Scrie!

- Scriu! Dar nu e asa de usor…

- Pai, ce te opreste? Stii ca Freud a zis ca oamenii de genul asta ori ajung nevrotici, ori ajung scriitori?

- Da, mi-ai mai spus o data asta. O sa scriu. Oricum, si chiar daca n-o s-o fac, n-o s-ajung nevrotica.

- Hmm…”

Asta pentru ca probabil deja sunt. Ma consier mai degraba schizofrenica si sociopata decat nevrotica, dar…then again, you never know.

Si, asta a fost prima data. “Sa speram ca e doar inceputul” spuneam eu intr-o dedicatie pe una dintre carticele. Sincer, sper sa fie doar inceputul. Vise sunt multe, speranta nu moare, proiectele sunt in lucru. So, who knows? We might just meet again…my name…and the paper…

Vineri, 23 februarie, 2000

Sunt geamurile aburinde si se vad picaturile de apa alunecand pana cand intalnesc rama geamului ca apoi sa pice pe podea. Ramane urma aceea superba pe geam, cu forme diferite si fascinante. Ramane o urma tremuranda dupa ce picatura, dupa minute intregi, chinuindu-se sa razbata, ajunge la capat. Seamana cu ploaia. O picatura de ploaie ce face atata drum doar ca sa ajunga pe haina, pe nasul, pe palaria, pe mana cuiva, pe o frunza, pe o casa sau pe pamant. Picatura aceea care in drumul ei intalneste alte picaturi cu care se uneste formand astfel o picatura mai mare care are acelasi drum ca si cele mai mici – spre pamant. Mii si milioane de picaturi ce vin cu o viteza incredibila spre tine. Seamana cu lacrimile. Tot picaturi sunt si ele. Si ele tot de undeva de sus vin si coboara pe obraji, pe gat si uneori, daca nu intalnesc nimic in cale, pe sani pana pe burta. Simti fierbinteala lor si apoi devin din ce in ce mai reci. Pielea devine din ce in ce mai sensibila la atingerea lor. Si lacrimile au urma lor: urma pe care ti-o lasa pe obraji si simti cum ti se usuca pe fata si din diferite unghiuri de lumina o poti observa. Si ti se inrosesc ochii, apoi obrajii, apoi buzele, dar lacrimile isi continua drumul pana se vor usca. La fel si picaturile de ploaie: pana jos. La fel si picaturile de pe geam: pana la sfarsit. De ce nu suntem niste picaturi de ploaie? Sa coboram din cer, sa zburam, sa ne unim si sa murim la atingerea pamantului. De ce nu suntem niste picaturi de pe geam? Sa ne cautam drumul cel bun si orice s-ar intampla sa-l continuam pana la sfarsit. De ce nu suntem niste lacrimi? Sa ne nastem din niste ochi verzi, sa strabatem tot drumul, sa lasam acea urma dureroasa si sa murim uscandu-ne. Noi suntem oameni dar avem multe in comun cu picaturile: si noi ne nastem si noi avem un drum al nostru de urmat pe care mergem pana la sfarsit si…si noi murim, dar urma lasata de noi…Semanam mult cu picaturile de ploaie, cu lacrimile, cu picaturile de pe geam…

Speranta (2002)

Regret uneori ca m-am nascut

Asa cum regret ca sunt scunda

La fel cum regret ca nu sunt blonda

Sau cum regret ca ochii mei nu sunt albastri.

Si regret ca nu-mi gasesc rostul pe lume

Cum imi regret greselile

La fel cum imi regret esecurile

Sau cum imi regret teama.

Regret uneori ca te-am cunoscut

Dar apoi se face lumina si sper.

Te iubesc (2001)

Esti soarele pe care in zilele ploioase il doresc cu atata ardoare

Esti luna pe care in zilele instelate o privesc cu atata nesat

Esti sperana, norocul si visul meu

Esti singurul caruia as putea sa-i spun cu adevarat: “Te iubesc.”

Lordul Henry_2

Aseara am fost la opera cu el. Am vazut Aida, care este preferata lui si pe care mi-a recomandat s-o vad. A fost coplesitoare: intensitatea muzicii si vocilor, jocul de scena, costumele, povestea cutremuratoare si prezenta lui langa mine, atat de aproape ca-i auzeam respiratia. Am fost captivata pe tot parcusul spectacolului. Singurul lucru care imi atragea atentia de la scena era el. Ii simteam parfumul puternic care ma ametea, ii auzeam respiratia si-l simteam atat de aproape incat imi venea sa-l imbratisez. Se apleca uneori catre mine sa-mi spuna ceva la ureche si ma infioram toata dorindu-l cu ardoare. Coatele noastre se atingeau uneori pe manerul scaunului si mi-as fi dorit sa nu se mai dezlipeasca niciodata. Uneori mi se taia respiratia la durerea exprimata pe scena cumulata cu tumultuul sentimentelor mele care ma copleseau. Am fost din nou retinuta pentru ca eram socata de puternica atractie pe care o exercita asupra mea. Am fost din nou nenaturala, am vorbit despre lucruri banle si despre lucruri serioase, l-am ascultat si nu stiam ce sa spun. Mi-a spus ca aratam bine, m-am uitat la el incurcata fara sa fiu in stare sa scot un cuvant desi imi imaginasem asta de multe ori si-mi doream sa se intample si as fi vrut sa pot spune macar “multumesc” sau sa schitez un zambet. Dar eu m-am uitat tampa la el asa ca a spus zambind :”Serios!” Si am reusit sa zambesc…cred.

Nu ma mai simt intimidata de el. Acum sunt in cea mai mare parte a timpului naturala, deschisa si sincera. Cred ca e constient de atractia pe care o exercita asupra mea dar nu stiu daca e constient de tot ceea ce se intampla in mine. I-am dat sa citeasca niste chestii scrise de mine. Mi-e frica sa aflu ce crede despre ele sau cat de tare s-a distrat citindu-le. Facem schimb de carti si impresii. Facem schimb de experiente.

Acum suntem colegi din nou. De facultate, dar acum el e mai mare. E diferenta doar de un an intre noi, eu fiind cea mai in varsta. E diferenta imensa intre noi, desi avem atat de multe in comun.

Lordul Henry_1

Pe el l-am cunoscut acum multi ani, nici nu cred ca facusem 12. Eram prieteni buni atunci, eram non stop impreuna…in curtea scolii. Cred ca era indragostit de mine atunci. Nu-mi amintesc daca mi-a spus vreodata ceva care sa-mi dea de inteles sau daca a facut ceva, dar stiu ca o simteam. De fapt, chiar mi-a recunoscut asta intr-un fel, intr-o seara, de curand. Dar eu, in copilaria mea naiva condusa de visele inspirate din povestile nemuritoare, aveam ochi pentru o singura persoana. Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc detalii; nu-mi mai amintesc nici macar cum arata. Stiu ca era simpatic, de fapt, daca pot spune asta, simt ca era simpatic. Imi placea compania lui, asta imi amintesc. Dar s-a mutat la alta scoala. Nu mai tin minte de ce nu ne-am mai intalnit, de ce nu am ramas prieteni. Anii urmatori s-au scurs repede, au fost plini de evenimente, nu ma gandeam la el. In decursul urmatorilor zece-unsprezece ani l-am vazut de cateva ori intamplator prin oras, dar nu vorbeam, cateodata nici macar nu ne salutam. Nu stiu de ce. Intr-un fel foarte ciudat ma simteam vinovata fata de el. Nu pot sa-mi explic nici acum de ce, dar aveam o retinere fata de el, ii ocoleam privirea si-l evitam daca se intampla sa ne aflam in acelasi loc.

Acum un an ne-am intalnit din nou intamplator intr-un local din orasul nostru natal mic. M-a salutat usor din cap. I-am raspuns. Cred ca i-am si zambit. Eram agitata in noaptea aia, plina de chef de viata. Il vedeam linistit, ma uitam cu coada ochiului la el, uneori chiar ni se intalneau privirile si atunci nu stiam cum sa reactionez, incercam sa fiu indiferenta. Cand ma pregateam sa plec a intrat in vorba intrebandu-ma unde locuiesc acum, ce fac, daca sunt la facultate, chestii normale. Am vorbit cateva minute si am aflat ca stam amandoi in Bucuresti. Mi-a cerut numarul de telefon, i l-am dat si apoi am uitat de el. M-a sunat dupa 3 luni si ne-am vazut. Eram intr-o perioada proasta din viata mea, cum de altfel sunt tot timpul si am inteles gresit intalnirile cu el. Sau le-am inteles asa cum am vrut eu. A fost placut si foarte ciudat. Apoi nu ne-am mai vazut cateva luni. Ne-am intalnit din nou intamplator dupa ceva timp si am mai vorbit, dar a ramas la fel totul.

Ne-am vazut din nou acum 3 saptamani. A fost foarte prietenos. Ne-am intalnit intr-un club in acelasi oras mic in care ne-am nascut. Am vorbit mult si am stabilit sa ne vedem a doua zi. Ne-am vazut si a doua zi si a treia zi si iar si iar. Am devenit prieteni buni. Am trecut peste golul acela imens care exista intre noi. Presupun ca amandoi aveam o retinere fata de celalalt, sau poate o aveam doar eu. Dar nici el nu era asa de natural atunci. Acum e altfel, vorbeste liber cu mine despre orice, e ironic si arogant, politicos si amuzant. Acum nu mai ascunde nimic, sau cel putin nu se mai straduie sa ascunda. Sau poate descrierea asta e valabila pentru mine. Eu sunt relaxata si deschisa, nu mai rad fortat si nici nu ma mai straduiesc sa fiu intr-un fel, nu stiu in ce fel pentru ca nu faceam toate astea in mod constient. Dar eram foarte incordata, atenta la ce spuneam, la ce faceam, de o veselie nu fortata, cat prea evidenta.

M-a citit usor. Atat de usor ca m-a ingrozit. Consider acum ca ma cunoaste mai bine decat multi oameni care exista de mult timp in viata mea.  M-a vrajit. Ma fascineaza. Nu pentru ca ar fi misterios sau interesant, cat pentru ca are o personalitate complexa. Ma trezesc gandindu-ma la el si adorm gandindu-ma la el. Un sentiment frumos, foarte frumos. N-am mai fost niciodata cuprinsa in totalitate de persoana unui om. Ii orbserv mainile elegante cu degete lungi si foarte fine, cu unghii ingrijite si frumoase. Are maini de pianist. Parul negru deja incaruntit mult e bogat si stralucitor, tot timpul aranjat atat de elegant. E frumos chiar si atunci cand nu e frumos. Are buze subtiri si un zambet frumos. Imi place cand se uita la mine de sus, arogant, ridicand spranceana stanga atunci cand spun vreo tamepenie. Imi place cand zambeste ironic. Imi place cand are un moment de slabiciune, daca pot sa-l numesc asa si-mi spune ce are pe suflet. Nu stiu de ce s-a apropiat de mine acum si de ce ne-am imprietenit acum.

Eu stiu de ce am nevoie de el. Pe langa faptul ca m-a ajutat sa ma regasesc si ma tine in contact cu omul din mine, ceea ce nimeni nu poate, pe langa faptul ca avem tot timpul conversatii interesante care ma tin in priza si care ma fac sa gandesc, pe langa faptul ca ma bine dispune, pe langa faptul ca imi dezvaluie lucruri noi despre care nu stiam nimic, cel mai important e ca ma face sa visez. Am regasit langa el dorinta mea nebuna de viata, pasiunea mistuitoare pentru iubire in care nu mai credeam, pe care n-o mai gaseam in mine, mi-a retrezit visele adormite de mult si imaginatia pe care o limitasem, m-a facut sa-mi redescopar sufletul, sa cred in frumusetea lumii si oamenilor, in frumusetea vietii.

Undeva departe

Am pierdut trei luni din viata. In timp ce totul se misca pe langa mine cu o viteza orbitoare, eu stateam in loc. Imi place sa cred ca toate experientele pe care le acumulez in viata vor avea un inteles sau un rost la un moment dat, dar cred ca e doar o metoda de a ma linisti. Am realizat ca sunt si lucruri care se intampla pur si simplu daca le lasi sa se intample si care s-ar putea sa nu aiba niciun alt inteles ascuns.

Am trecut printr-o perioada grea cu mine insami si asta doar pentru ca m-am pierdut. M-am lasat purtata de viata, fara sa ma gandesc prea mult la ceea ce se intampla sau, mai bine, la ceea ce as vrea eu sa se intample si m-am pierdut undeva pe drum pana cand m-am uitat intr-o zi in oglinda si am vazut reflectia unei persoane pe care nu o cunosc. O persoana care nu-mi placea. Mi s-a facut dor de viata mea anosta (asa cum o credeam eu atunci) si am realizat ca asa cum era ea, era a mea, asa cum o vroiam si ma caracteriza perfect.

Si am luat decizii. Pentru ca nu stiam in ce directie sa ma indrept si nici nu am aflat in ce directie vreau sa ma indrept, am luat niste decizii care poate ma vor duce undeva mai aproape de drumul meu. Cel putin m-au adus undeva mai aproape de mine. M-au readus in interiorul meu, mi-am regasit sufletul.

Missing me…

Mi-e dor de alte vremuri…de vremurile cand eram bruneta…de vremurile cand mergeam la munte si stateam la cort…de vremurile cand eram linistita…de vremurile cand iubeam…de vremurile cand aveam proiecte la studio si lucram cu spor si drag…de vremurile cand era veselie in birou si toata lumea radea…de vremurile cand nu eram prea obosita sa zambesc si sa rad…de vremurile cand nu duceam lipsa somnului…de vremurile in care nu vorbeam nonstop la telefon…de vremurile cand aveam timp sa citesc si sa scriu si sa ma uit la gargarita de pe firul de iarba…de vremurile cand fascinam oamenii cu energia mea debordanta…mi-e dor de Mari aia vesela si zapacita…

Am imbatrinit intr-o luna cat altii intr-un an… sunt tot timpul obosita si stresata…ma gandesc nonstop la problemele de la munca si incerc sa gasesc solutii…imi suna tot timpul telefonul, de la 10 dimineata la 3 noaptea…nu-mi gasesc linistea nici cand dorm…trebuie sa scap cumva…

Azi nu sunt eu

Sunt ocupata, agitata, bulversata, confuza, obosita…chiar extenuata… Nu stiu in ce parte sa ma indrep. Nu stiu cum e mai bine si ce ar trebui sa fac. Mama ei de viata complicata! Si ooof! ca n-am invatat sa spun “Nu” si sa fiu hotarata. Tot timpul ma razgandesc. Ma las usor convinsa. Mi-e “naspa” sa fac anumite lucruri. Sau mi se pare mie ca nu e corect/frumos.

Iar am fost prinsa in valtoarea vietii si nu ma mai pot opri. M-a luat deodata pe sus si nu ma mai lasa sa cobor la prima. Ma intreb deseori cum reusesc sa-mi complic viata. N-as putea sa stau si eu linistita la locul meu?! Eu tot timpul vreau sa fac ceva, mai mult, si mai mult si mai mult…pana o sa crap intr-o zi. Si-o sa ma imprastii in miliarde de fragmente minuscule care vor fi purtate de vant pana departe, fara a mai putea fi recuperate vreodata… Si va fi ca si cum nu as fi existat niciodata…

Dar, pana atunci, trebuie sa am grija sa-mi pastrez toate fragmentele minuscule strans lipite de mine, sa nu le imprastii chiar daca intru in cea mai puternica tornada… Trebuie sa am grija. Dar eu nu stiu sa am grija de mine. Eu stiu sa am grija de altii. Si atunci, cand trebuie sa iau o decizie pentru mine, e cam greu sa aleg. Sunt mai importanti ceilalti sau eu? Da, stiu, toata lumea spune (inclusiv eu) ca propria persoana e cea mai importanta. Daca nu tu ai grija de tine, atunci cine s-o faca?! De cate ori am spus eu insami asta… Dar cum sa-i explici unui om care-ti cere ceva, care asteapta ceva de la tine, ca nu vrei sa-i oferi ceea ce-si doreste pentru ca e prea greu? Nu pentru ca nu ai vrea, ci pentru ca ar insemna prea mult efort depus din partea ta? Cum poti sa-i spui unui om care-ti cere ajutorul ca nu vrei sa i-l oferi? Si, oare, este corect/frumos sa refuzi sa ajuti pe cineva? Imi este atat de usor sa caut cea mai buna solutie si sa iau o decizie rapida cand nu sunt direct implicata si imi e atat de greu sa decid atunci cand e vorba despre viata mea… Mama ei de incertitudine! Mama ei de viata! …