Simte cum o cuprinde o noua criza. Nu vrea sa mai treaca prin asta. Trebuie sa faca ceva ca sa scape de data asta, sa n-o ia iar de la capat. Isi pune haina si iese. Coboara scarile si se opreste in fata blocului. Ploua. O ploaia torentiala si rece de toamna. Nu avea umbrela. Niciodata nu poarta umbrela cu ea; uraste umbrelele. Se uita in stanga si apoi in dreapta si porneste ca de obicei pe acelasi drum pe care il parcurge in fiecare zi catre serviciu. Coboara pe bulevard spre statia de autobuz incercand sa-si scoata toate gandurile negre in cap. Nu vrea sa se mai gandeasca la asta, refuza sa-si mai iroseasca timpul chinuindu-se. Nu mai vrea. E disperata si speriata. Simte ca daca va ajunge iar in starea aia, o va lua razna. Isi sterge lacrimile atat de bine cunoscute. E deja uda fleasca. Habar nu are incotro se indreapta. Niciodata n-a avut o directie anume. De ce ar avea acum? Pentru ca ar trebui sa schimbe ceva in viata ei, dar nu stie ce. E nefericita. E foarte nefericita. Desi are o sluja buna, o tona de prieteni, de barbati nu duce niciodata lipsa, toti sunt bine-sanatosi, dar ea tot nefericita e. Reuseste deseori sa-si ascunda nefericirea. O ascunde uneori atat de bine incat nici ea nu mai stie adevarul. Dar noaptea de ieri a trezit-o la realitate. Cum de altfel se intampla aproape in fiecare noapte. Cand toata lumea se relaxeaza, se distreaza sau doarme, ea atunci se trezeste la viata si gandurile negre pun stapanire pe ea. Ziua traieste in lumea ei de vis. Experienta de noaptea trecuta a socat-o. A facut ceva ce nu credea niciodata ca va face. Inca simte mangaierile si sarutarile femeii de noatea trecuta. E o fire tandra. Ii place sa fie mangaiata. Pune accent pe atingere pentru ca o atingere poate spune mult mai mult decat o privire sau un cuvant. Te poate face sa simti mult mai mult. Pielea nu poate sa minta, sa insele. Acum, cand reconstituie noaptea trecuta, realizeaza ca nu a fost asa cum se astepta. A fost o experienta interesanta, dar prefera barbatii in mod sigur. De fapt, unul singur. Si revine la aceleasi amintiri obsedante care pur si simplu nu vor sa dispara. O durea si a inceput sa planga. O chinuiau amintirile si lacrimile nu aveau nici un efect. Nu curatau rana. Vrea sa fuga de tot ce tine de el, vrea sa uite, vrea sa fuga de ea. Dar ploaia nu spala trecutul…E acolo undeva in ea si nu poate sa uite.
A ajuns in Romana. A mers 20 de minute pe jos prin ploaie. E uda, ii e frig si tremura. Mainile si buzele i s-au invinetit. Nu mai face diferenta intre lacrimi si picaturile de ploaie, doar ca pe unele le simte calde. Tot timpul e ceva rece si ceva cald in viata. Face analogii stupide. Gandul ii fuge aiurea de la un lucru la altul. Nici nu mai stie cand a inceput totul, de cand e in starea asta si mai ales de ce. De fiecare data cand crede ca si-a revenit, ca poate sa mearga mai departe si sa-si vada de viata, se intampla ceva care o aduce din nou la zero. Si simte ca a pierdut degeaba timpul pe care l-a petrecut chinuindu-se sa-si revina. Se simte inutila si slaba pentru ca nu e in stare sa faca ceva, pentru ca toate incercarile ei esueaza. Dar de fiecare data isi recapata puterile si o ia de la capat in speranta ca pana la urma va reusi.
Asa era ea: puternica, optimista, plina de energie si veselie, ii facea pe toti sa rada, le putea alina durerea, ii sustinea, ajuta pe oricine ii cerea ajutorul, intelegatoare si rabdatoare putea darui un zambet oricui, dar nu ei insasi. Nu putea sa-si zambeasca stiindu-si slabiciunea. Se ura pentru momentele in care isi pierdea controlul si suferinta si deznadejdea punea stapanire pe ea. Nu-si putea ierta acele momente, nu accepta suferinta. Deviza ei era: “Viata e scurta, trebuie sa o facem cat mai frumoasa, sa luam doar partile bune si sa traim fiecare moment la intensitate maxima.” Avea atatea planuri, atatea vise, era plina de speranta pentru viitor. Dar totul s-a naruit dintr-o data fara sa inteleaga vreodata de ce si cum. S-a trezit deodata singura pe acelasi drum pe care acum trebuia sa-l parcurga doar ea. Era ambitioasa si avea de gand sa-si urmeze visul. Iubea viata si avea s-o traiasca din plin. Mai ales dupa ce cunoscuse dezamagirea, frica, neincrederea si disperarea. Vroia sa devina un om mai bun. Cunoscandu-si defectele, vroia sa le corecteze. Stiindu-si slabiciunile, vroia sa le infranga. Tindea spre perfectiune si avea de gand sa ajunga cat mai aproape de ea. Se spune ca greutatile, suferinta si nefericirea il inraiesc pe om, dar pe ea o faceau mai buna. Toate lipsurile din copilarie, toata nefericirea din adolescenta, toate probleme la maturitate reusisera cumva sa o faca mai buna.
Obosise, ii era frig si vroia sa fumeze. Se urca intr-un taxi si pleca spre casa. Odata ajunsa acasa, intra in baie, arunca hainele ude pe podea, inchise cabina de la dus si lasa apa fierbinde sa-i inunde trupul, inabunsindu-se in aburi. Apa fierbinte o relaxa si o facea sa uite de toate…
