Ca tot spuneam despre noul meu job si explicam cat de mult il detest, totusi sunt si parti bune. Joia trecuta, de exemplu, fiind la serviciu, s-a asezat la una din mesele mele un tip, parea strain (si intr-adevar chiar este) si mi-a cerut o Heineken. Eu, zglobie cum sunt mereu, i-am zambit si l-am intrebat putin de vorba si atat. A stat omul, a baut doua beri si-a plecat. Sambata, l-am vazut din nou la terasa, statea la masa unei colege. A stat cateva ore pe acolo. Mai pe seara a venit pana la mine si mi-a spus ca mai are cateva zile de stat in tara si ca nu cunoaste pe nimeni, ca eu sunt singura persoana din acest oras care i-a zambit si daca as putea sa-i recomand niste locuri in care ar putea sa se distreze, unde sa fie mai multa agitatie decat pe terasele din orasul vechi. I-am spus ca din pacate in acel moment eram foarte ocupata si daca vrea si poate, sa se intoarca putin mai tarziu si-i explic cate ceva despre oras. S-a intors dupa o ora cu o harta si printre picaturi ma mai asezam la el la masa si-i mai spuneam cate ceva. Am inceput sa vorbim despre multe lucruri, mai ales despre munca. Am aflat ca e din Irlanda si e regizor. Se afla in tara ca sa faca o reclama la Ciucas. Am discutat despre oameni, viata, orase, lume, munca, literatura, muzica, filme si toate cele. I-a placut foarte mult ca sunt plina de viata si ca gandesc si zambesc si ca scriu. M-a intrebat daca am scris ceva si i-am spus ca tocmai am terminat un scenariu. Mi l-a cerut sa-l citeasca. Nici macar nu conteaza daca se va intampla ceva in acest sens. Poate am sa i-l trimit si nici macar nu-l va citi. Dar cel putin am petrecut ceva timp intr-o companie placuta, avand o conversatie interesanta cu un om foarte amuzant care m-a incurajat sa nu renunt la visurile mele. Si poate…
