Gardianul

De la o distanta de cativa pasi imi face semn sa-mi scot castile din urechi. Privind un tip inalt, bine facut, imbracat in albastru si cu un name-tag mare la gat pe care scrie BGS, imi scot ascultatoare amandoua castile.

- Cati ani ai?

- 24. Si ma uit putin iritata, dar bland, la el asteptand urmatoarea replica.

- Si stii pana la ce varsta ai voie aici? Indreptandu-se catre leaganul de langa mine si asezandu-se.

- Nu.

- 14.

- Atunci am 13. Si rade.

- Nu mai alergi?

- Nu. Am obosit. Nu mai sunt in forma, n-am mai facut sport de multi ani, in cinci minute deja gafai.

- Ai mai facut sport? Nu se vede. Alergai prea repede pentru jogging.

Ma bucur ca stie atat de multe despre sport…

- Mda, nu stiu sa alerg incet. Am facut baschet. M-am obisnuit sa alerg repede.

- Baschet?! aproape izbucnind in ras la fel ca toata lumea care a aflat ca am jucat baschet. Si profesoara de economie a facut misto de mine cand am rugat-o sa ma invoiasca de la o ora pentru ca aveam meci de baschet. Culmea e ca eram chiar buna.

- Da, baschet. Chiar 8 ani.

Si a inceput sa-mi povesteasca despre jobul lui, colegi, facultate, cum a ajuns sa lucreze in parc si toate cele. Ma leganam usor si-l ascultam, ii raspundem in masura in care aveam ce si-l compatimeam. Nu stiu de ce imi provoca un sentiment de mila, dar mi-era tare mila de el. Pentru o perioada pentru ca dupa cateva minute deja nu mai rezistam si-mi doream sa ajung acasa.

- Serviciu usor.

Imi intinde mana:

- Alex.

Ma ridic din leagan si-i intind mana:

- Mari.

Lordul Henry_3

Sunt agitata. Dau intruna din picior. Am fost deja la baie, deci nu asta e cauza. N-am chef sa lucrez. Imi vin tot felul de lucruri in cap. Am chef sa scriu. Nu stiu ce. Ma gandesc intruna la el si-mi amintesc franturi din conversatiile noastre, sau gesturi. Detalii pe care pana acum nu mi le aminteam. El isi aminteste mereu conversatiile noastre, detalii, starea mea de spirit, uneori chiar si cu ce eram imbracata. Mi-a povestit odata cu ce eram imbracata cand ne-am intalnit acum multi, multi ani. Eu nu mai tin minte. Nu mai tin minte nici macar dupa ce mi-a povestit. Dar aseara mi-am amintit…

Aseara a fost altfel. Cred ca, intr-un anumit fel, a incercat sa-mi arate niste lucruri, poate chiar ca ma place, intr-un fel, cel putin. Incerca sa-mi explice lucruri despre el, ce-si doreste, ce cauta, cum e si faptul ca e constient de toate acestea si totusi e pierdut. Sau asta am inteles eu. NU STIU!!!! Ma bulverseaza total!!! Dar aseara am tinut minte detalii. Cand a zambit, cum si de ce. M-a facut sa rad, m-a facut sa plang si m-a pus sa dau din picioare. Dupa ce m-a facut sa plang, folosind aceeasi metoda de terapie de a ma face constienta de lucruri pe care prefer sa le pastrez ascunse in mine, si-a cerut scuze si a incercat sa ma inveseleasca. M-a pus sa dau din picioare. M-am ridicat pe canapea pana cand spatele meu atingea spatarul acesteia si am inceput sa-mi misc sistematic picioarele precum un copilas. Am ras impreuna…

Aseara a avut tendita de a-mi spune ca sunt frumoasa. Bineinteles impins oarecum de mine prin metoda feminina clasica: “Sunt urata”. Sau ceva pe-aproape.

“- Astazi nu-mi place de tine. Imi raspunzi prea mult.

- Si ce-ai vrea sa fac? Sa stau cuminte sa nu spun nimic?

- Da. Femeia japoneza. Nu stii?!

- Ba da. Dar nu-mi place. Nici macar nu sunt frumoasa ca sa pot sa stau cuminte sa stralucesc in vitrina.

Liniste. In continuare liniste. Se lupta probabil cu sentimentul de a-mi spune ca sunt frumoasa si retinerea de-a o face tocmai pentru ca stia ca asta asteptam sa aud.

- Ce urat! Si-mi arunca o privire dezgustata infatisandu-mi o gura schimonosita. Nu-mi plac alea!

- Stiu…oftand in interior ca metoda mea nu functionase.”

Cand am intrat in acea incapere i s-a luminat fata. A zambit si mi-a facut semn sa ma asez langa el, desi luasem deja loc pe scaunul din fata lui. A fost relaxat langa mine, ii aranjam parul cand si-l ravasea, imi tineam mainile in poala si nu-mi gaseam locul fiind agitata ca stau atat de aproape de el.

Ne-am despartit rece eu spunand un “pa-pa” grabit iar el un “pa” sec. Dar am ajuns acasa zambind si sper ca si el.

Subiect “furat” de la Silvia

Hmm…da… Citeam blogul Silviei si mi-am adus aminte de ziua de vineri, 30 octombrie 2009, cand s-a lansat o carticica – “Povestind Bucurestiul”.

Acum, ca ma gandesc la asta imi bate inima repede-repede si ma fatai intruna pe scaun si dau din picioare. Bine, asta poate si pentru ca fac pe mine…nu stiu sigur… Oricum, ideea era ca…emotii…palpitatii…nebunie…ca s-a lansat carticica in care apar 2 texte publicate cu numele meu. Uaaau!

Hmm…nu stiu exact ce sa spun despre asta. Sunt mandra, cred… Totusi mai degraba emotionata decat mandra. Sunt mandra de Silvia si de toti ceilalti care au scris frumos acolo si au facut poze superbe si au personalizat carticica si de cei care ne-au publicat si ne-au facut marea bucurie de a ne numi “autori” pentru prima data.

Trebuie sa recunosc ca e “a big deal”, dar s-a imprastiat sentimentul atat de repede incat n-a mai ramas decat bucuria ca exista o “prima oara”. Am primit cinci carticele, am facut 3 dintre ele cadou, am fost felicitata, citita de catre oameni care nu ma mai citisera pana acum si incurajata pentru mai departe, ceea ce e foarte frumos. De fapt, pot sa spun chiar impinsa cu insistenta, mai degraba decat incurajata:

“- Scrie!

- Scriu! Dar nu e asa de usor…

- Pai, ce te opreste? Stii ca Freud a zis ca oamenii de genul asta ori ajung nevrotici, ori ajung scriitori?

- Da, mi-ai mai spus o data asta. O sa scriu. Oricum, si chiar daca n-o s-o fac, n-o s-ajung nevrotica.

- Hmm…”

Asta pentru ca probabil deja sunt. Ma consier mai degraba schizofrenica si sociopata decat nevrotica, dar…then again, you never know.

Si, asta a fost prima data. “Sa speram ca e doar inceputul” spuneam eu intr-o dedicatie pe una dintre carticele. Sincer, sper sa fie doar inceputul. Vise sunt multe, speranta nu moare, proiectele sunt in lucru. So, who knows? We might just meet again…my name…and the paper…

Vineri, 23 februarie, 2000

Sunt geamurile aburinde si se vad picaturile de apa alunecand pana cand intalnesc rama geamului ca apoi sa pice pe podea. Ramane urma aceea superba pe geam, cu forme diferite si fascinante. Ramane o urma tremuranda dupa ce picatura, dupa minute intregi, chinuindu-se sa razbata, ajunge la capat. Seamana cu ploaia. O picatura de ploaie ce face atata drum doar ca sa ajunga pe haina, pe nasul, pe palaria, pe mana cuiva, pe o frunza, pe o casa sau pe pamant. Picatura aceea care in drumul ei intalneste alte picaturi cu care se uneste formand astfel o picatura mai mare care are acelasi drum ca si cele mai mici – spre pamant. Mii si milioane de picaturi ce vin cu o viteza incredibila spre tine. Seamana cu lacrimile. Tot picaturi sunt si ele. Si ele tot de undeva de sus vin si coboara pe obraji, pe gat si uneori, daca nu intalnesc nimic in cale, pe sani pana pe burta. Simti fierbinteala lor si apoi devin din ce in ce mai reci. Pielea devine din ce in ce mai sensibila la atingerea lor. Si lacrimile au urma lor: urma pe care ti-o lasa pe obraji si simti cum ti se usuca pe fata si din diferite unghiuri de lumina o poti observa. Si ti se inrosesc ochii, apoi obrajii, apoi buzele, dar lacrimile isi continua drumul pana se vor usca. La fel si picaturile de ploaie: pana jos. La fel si picaturile de pe geam: pana la sfarsit. De ce nu suntem niste picaturi de ploaie? Sa coboram din cer, sa zburam, sa ne unim si sa murim la atingerea pamantului. De ce nu suntem niste picaturi de pe geam? Sa ne cautam drumul cel bun si orice s-ar intampla sa-l continuam pana la sfarsit. De ce nu suntem niste lacrimi? Sa ne nastem din niste ochi verzi, sa strabatem tot drumul, sa lasam acea urma dureroasa si sa murim uscandu-ne. Noi suntem oameni dar avem multe in comun cu picaturile: si noi ne nastem si noi avem un drum al nostru de urmat pe care mergem pana la sfarsit si…si noi murim, dar urma lasata de noi…Semanam mult cu picaturile de ploaie, cu lacrimile, cu picaturile de pe geam…

Speranta (2002)

Regret uneori ca m-am nascut

Asa cum regret ca sunt scunda

La fel cum regret ca nu sunt blonda

Sau cum regret ca ochii mei nu sunt albastri.

Si regret ca nu-mi gasesc rostul pe lume

Cum imi regret greselile

La fel cum imi regret esecurile

Sau cum imi regret teama.

Regret uneori ca te-am cunoscut

Dar apoi se face lumina si sper.

Te iubesc (2001)

Esti soarele pe care in zilele ploioase il doresc cu atata ardoare

Esti luna pe care in zilele instelate o privesc cu atata nesat

Esti sperana, norocul si visul meu

Esti singurul caruia as putea sa-i spun cu adevarat: “Te iubesc.”